Mircea Baniciu

Acum 3 zile, pe 21 decembrie, eram la Timisoara unde Primaria si alti oameni de vaza ai orasului au dorit sa sarbatoreasca in felul lor cei 45 de ani de Phoenix, acordand un pic de atentie celor care au contribuit esential la muzica Phoenix. A fost un eveniment la care am ajuns datorita insistentelor unor oameni, lucru care nu credeam ca o sa-l fac in urma cu o saptamana.

Am hotarat ca voi canta singur pe scena, dar trebuie sa va marturisesc ca am traversat un moment penibil cand le-am cerut celor de la sunet un cablu de chitara, care s-a lasat asteptat. In culise mi-au spus ca as putea sa cant doar la microfon. Ajuns pe scena a trebuit sa astept cablul minute bune, si doar dupa ce l-am cerut inca o data imperativ la microfon, cablul dorit a aparut intr-un final. Mda… lupu isi mai schimba parul, dar naravul…

Se spune despre noaptea de Revelion ca daca o petreci impreuna cu cei dragi, ai parte de ei tot anul. La mine a fost sa fie asa doar partial, cei dragi au ramas cu mine, ceilalti sunt si ei pe undeva… dar nu mai sunt cu mine. Printre acestia, cei plecati din tara, sau cei plecati definitiv dintre noi…

Dar decembrie pare sa fie o luna a marilor inceputuri… Cu vreo 15 ani in urma, in vreme ce Phoenix canta la Bucuresti cu un alt solist vocal, eu cantam intr-o sala mica la Rm. Valcea. La finalul spectacolului au venit langa mine pe scena Florian Pittis si Mircea Vintila, iar genialul Pittis a spus la final “A cantat pentru dvs. Pasarea Colibri.”. Ce-a urmat, stiti cu totii.

Ma bucur sa va spun ca in acest sfarsit de an, foarte plin de evenimente, am adunat si ceva experienta, am mai sters si ceva prieteni de pe lista (asa-zisi), dar am si regasit prieteni aproape pierduti… lucru care ma bucura enorm.

Anul viitor se anunta unul interesant!

Craciun fericit, La multi ani si ganduri bune tuturor!

Plecarea lui Nicu in Olanda ne-a lasat “cu ochii in soare”, noi l-am considerat dus definitiv. La vremea aia cam toata lumea isi dorea sa plece, asa ca, intr-un fel, l-am inteles. Ramasi in urma, noi ceilalti am ramas in primul rand fara scule, asa ca am inchiriat un sunetist cu tot cu scule, pe nume Adrian Grozdan.

Eu unul renuntasem intre timp la postul de arhitect unde fusesem repartizat, iar asupra unui astfel de gest nu se prea putea reveni pe atunci, singura optiune era sa continui activitatea cu Phoenix.

Spuneam ca aparuse intre timp Erlend Krauser, un chitarist foarte valoros, care avea o voce mai grava asemanatoare cu a lui Nicu. Cum Tandarica era un pic plecat, in trupa a venit Tzula care dadea deseori tarcoale Phoenix-ului si care mai fusese cu noi pe scena in cateva episoade. Erlend Krauser este acum component al trupei lui James Last, iar Tzula a plecat in Germania si s-a prapadit pe acolo. Mai tarziu aveam sa aflu ca atat toborasul Cornel Liuba (Tzula) cat si sunetistul Adrian Grozdan (cel care detinea instalatia de sunet) erau turnatori. In formula asta am avut cateva turnee, cele mai importante fiind participarile la Cenaclul Flacara.

Nicu avea sa revina in mai ’77 si ne-a gasit cu stupoare ca o trupa care functiona din plin. N-as vrea sa vorbesc acum despre nemultumirea lui, care si-a dat seama ca trupa functioneaza foarte bine fara el. Principalul vinovat eram evident eu, iar cel de-al doilea tobosarul Tzula, pentru ca el se mai ocupa de organizare.

Ulterior am reluat activitatea cu Nicu, urmand sa avem o serie de 10 spectacole, care au fost poate cele mai interesante din cariera Phoenix-ului. In locul lui Tula a revenit Tandarica, si poate si in locul meu ar fi trebuit sa apara cineva, daca nu eram atat de frumos, destept, talentat, si nu in ultimul rand, modest, nu-i asa?

A fost si un spectacol la Blaj cu Cenaclul Flacara, pe campia Libertatii, in care ne-am facut aparitie cu o duba cu numar german (Nicu fiind deja cetatean strain) in care era o parte a instalatiei, cu care se mandrea atat de tare Phoenixul, asta impresionand in mod deosebit atat publicul, cat si pe Paunescu, si pe cei care urmareau “cu mare atentie” ce se intampla cu noi. Eram mult diferiti de Cenaclul in care majoritatea membrilor erau dominati de personalitatea lui Adrian Paunescu, in asa fel incat nimeni nu prea avea ceva de spus. Noi veneam ca niste printi ai muzicii rock, imbracati in haine cumparate de afara, aratand ca in discurile de ultima aparitie cu trupe in voga.

N-a durat mult, si scandalul intre Paunescu si Covaci, a reinceput. Paunescu nu putea sa suporte prezenta unei trupe cu asemenea personalitate, pentru ca aproape ii distrugea contextul. De altfel, acesta a fost ultimul episod Phoenix – Cenaclul Flacara, insa nu ultimul si pentru mine, care aveam sa mi-o incasez inca o data, definitiv, de la Adrian Paunescu.

Atmosfersa era destul de incarcata, lipsa de comunicare intre Nicu si ceilalti a inceput sa ma faca sa inteleg ca se pune ceva la cale, eram foarte aproape de un eveniment dintre cele mai importante. Nu banuiam insa ca el se va intampla atat de curand. Iar dupa un spectacol pe care-l avusesem la Tulcea, intorcandu-ne in Bucuresti cu trenul, am avut o discutie cu Nicu, despre o eventuala iesire din tara.

P.S.: pentru pozele de astazi ii multumesc lui Tudor Runcanu (www.rockritic.ro).

V-am promis ca voi povesti cate ceva din impresiile ce mi-au ramas inainte, in timp, si dupa fuga colegilor mei din ’77.

Cu un an inainte, dupa o serie de spectacole cu Cantafabule, au zburat primii oameni din formatie, dati fiind afara de Covaci: Reiniger (Gunther – clapar), Sobre (Adrian Barna – unul dintre cei mai haiosi oameni pe care i-am cunoscut vreodata, il regret acum cand nu mai exista – era tehnician de scena). Swartz (Corneliu Calboreanu), care era inginer de sunet, venea sporadic la noi in acea perioada. La putin dupa, pleca si Tandarica, tot din cauze cumva neortodoxe, asa ca Phoenix a ramas usor golas.

In vara lui ’76 ne-am trezit doar trei – Covaci, Baniciu, Kappl, si in scurt timp ni s-a alaturat si Erlend Krauser. Atunci avea sa se intample la un concert pe un stadion la Sibiu, una dintre cele mai bizare intamplari din viata mea. Covaci repetase vreo 10 piese cu o trupa de dubasi timisoreni, inspirata de dubasii din Branesti, cu care colaborasem cu un an inainte, trupa fiind adunata dintr-o zona a Timisorii numita “Flora”. Foarte multi dintre prietenii nostri de la Flora, au fost de acord sa colaboreze cu noi ca dubasi. Pentru cei care un stiu ce inseamna dubasi – e vorba de trei sectiuni de tobe, unde tobele erau confectionate din piele si lemn: mari, mijlocii si mici, si fiecare batea intr-un anumit fel (o combinatie de ritm).

Cu acesti dubasi si prietenul nostru Mircea Florian am intrat in vara lui ‘76 pe stadion in Sibiu. Spectacolul trebuia sa inceapa pe la ora 7, avandu-l in deschidere pe Mircea Florian. Erau pe stadion vreo 15.000 de oameni care asteptau un spectacol de mare anvergura, asa cum se intamplase cu un an inainte pe acelasi stadion. Dar surpriza… Spectacolul nu mai incepea pentru ca Nicu nu era de gasit. Ramasese pe undeva pe la Brasov, nu se prea stie in ce context si ce se intampla acolo, oricum nu a reusit sa ajunga la timp la spectacol.

Dupa o ora si jumatete de intarziere, timp in care cei de la poarta inca vindeau bilete, a aparut si Nicu bine “fezandat”. Si spectacolul a putut sa inceapa cu Mircea Florian. Recitalul lui dura jumatate de ora. Iar dubasii nostri stiau doar 10 piese, dintre care Paparuga (1 min) si Jocul caprelor (1,5 min).

Asa ca tot spectacolul a durat cu totul… cam o ora si cinci minute. In timp ce un concert normal Phoenix dura cam 3 ore! Dupa care Covaci a pus “multumim, acesta a fost spectacolul nostru”. Iar eu i-am spus “de aici nu o sa iesim vii!”. La poarta inca se vindeau bilete, iar din stadion s-a auzit un vuiet macabru, care nu prevestea nimic bun, iar oamenii au inceput sa sara gardul sa vina inspre noi, inspre instrumente si boxe, cumva amenintator si cu o vadita dorinta de a ne repune pe scena cu orice chip.

Primii pumni i-a incasat Swartz, proaspat reintors in gasca noastra. Eu si Ioji am luat-o la sanatoasa spre autobuz, care era pornit, dar soferul era mai alb ca varul, si a zis “hai ma la hotel ca astia ne omoara”. Publicul a navalit spre scena, iar noi am reusit sa iesim cu autocarul (o parte dintre dubasi erau acolo).

Eram cu Ioji pe aceeasi banca, si o caramida a trecut prin cele doua geamuri (de pe o parte pe alta a autocarului) si a facut ca perciunii lui Ioji sa falfaie, iar eu am avut noroc ca mi-am dat capul la o parte in timp util. Si pana la iesire, nici un geam nu a mai ramas intreg! Se tragea cu pietre in noi din toate partile. Bine-nteles cu HUO, hotii, si tot asa. Ceilalti colegi nu stiu cum au ajuns, Covaci a ramas sa-si pazeasca instrumentele, si intr-un tarziu au ajuns toti la hotel.

Dupa ceva timp, oamenii au ajuns in fata hotelului… era ca la demonstratie. Intamplator, in hotel era o delegatie oficiala chineza. I-am vazut pe coridor alergand dintr-o camera in alta, incercand sa inteleaga ce se intampla. Banuiau ca a inceput vreo revolutie…

Pana la urma a aparut politia care i-a imprastiat pe oameni, dar nici pana in ziua de astazi nu am inteles ce a fost in capul lui Nicu cand a oprit spectacolul, asa din senin, pe un stadion cu 15.000 de spectatori. Dupa faza asta toata tara vuia ca Phoenix au fost linsati la Sibiu.

A fost unul dintre ultimele spectacole ale anului ’76, in toamna caruia Covaci s-a casatorit si a plecat in Olanda. O parte dintre instrumentele formatiei (care apartineau tuturor) au fost vandute, iar celalata parte a instalatiei a ramas in pivnita lui Covaci, bine incuiata.

L-am rugat sa ne-o lase pentru ca aveam sa de gand sa cantam in continuare, dar a refuzat categoric. Dar dupa plecarea lui, fiind solicitati de Paunescu pentru cateva turnee cu Cenaclul Flacara am inchiriat o instalatie a unor baieti din Timisoara. Au fost atunci doua sau trei turnee cu cenaclistii, in care Phoenix fara Nicu Covaci suna grozav de bine.