Si am ramas singur
Monday, February 11th, 2008Cam asa m-am trezit eu intr-o luni dimineata in mai ’77, cand tot ce stiam ca e viata mea pana atunci s-a schimbat in cateva secunde. Desigur, nu am aflat-o chiar imediat! Si ar mai trebui sa spun ca desi atunci mi-a disparut pamantul de sub picioare, e un moment pe care nu-l regret deloc. E inutil sa spun ca atunci nu m-am bucurat deloc, dar acum… de la 30 de ani distanta, cred ca nici un alt final nu ar fi fost mai bun!
Am aflat ca au plecat intr-o luni dimineata. Era 30 mai.. M-am trezit senin, fara sa stiu ce ma asteapta. Urma sa organizam un spectacol in Timisoara pe stadion cu sprijinul Primariei, pentru ca noi tocmai fusesem intr-un turneu national, dar nu apucasem sa cantam inca la Timisoara. Am vorbit la telefon cu secretara primarului care imi spunea ca ne asteapta sa discutam, si l-am sunat pe Covaci.
Mi-a raspuns maica-sa si mi-a spus ca a plecat sa cante la Ruga. Cum sa cante Covaci fara mine? Unde sa plece? Si m-am dus la el acasa. Nu era nici unul dintre ei, de obicei toata lumea se strangea la Covaci la ora aia. Vazand probabil ca nu cred ca a plecat, maica-sa mi-a aratat si camera unde erau sculele, care era intr-adevar goala si a dat din umeri “asta e!”. Mi-a picat fisa, i-am dat un cot maica-sii “astia au intins-o!”. N-a spus nimic, dar a aprobat din cap.
Mi s-au taiat picioarele. Si primul gand a fost sa nu pateasca ceva, sa-i prinda si sa-i omoare pe acolo … cred ca daca-i prindeau… nu stiu ce se intampla… dar bine nu le-ar fi fost deloc! Nu pot sa descriu in cuvinte ce era in mintea mea… aveam zeci de scenarii in cap.
Din pacate insa… nu eram singur. Eram cu unu’ Grozdan, care era inginer de sunet, si care era si turnator, da’ cine stia atunci… Am aflat mai tarziu ca avea si acte bagate sa plece, nu mai conteaza… Dupa ce a aflat el in foarte scurt timp a aflat si securitatea. Si a doua zi dimineata securistii au fost la mine acasa.
Covaci zice ca m-au cautat si nu m-au gasit… pe dracu’, nici vorba. Locuiam atunci intr-un demisol al unei case din Timisoara unde seara ne vedeam cel mult cu prietenii, eram satui de restaurante si baruri si lume multa, vroiam liniste, la mine acasa. Iar gasca se strangea de multe ori seara la mine.
Era foarte stranie situatia asta, erau niste oameni cu care am stat aproape 10 de ani impreuna, zi de zi, cu care am facut de toate.. eram ca si o familie, si brusc, nu mai puteam schimba nici macar un cuvant cu ei.
...
Entries (RSS)