Nici nu stiam prea multe legat de ceea ce s-a intamplat intre membrii trupei Phoenix sau care era vinovatul pentru plecarea lui Baniciu din trupa cand am inceput sa indragesc vocea dumneavoastra si trupa Pasarea Colibri.Eu am inceput cu finalul, cum s-ar zice. Am aflat mai tarziu, pentru ca mama asculta Phoenix si stie mai multe despre cum a inceput si cum a sfarsit colaborarea dvs. cu trupa. Si fara sa stiu ceva despre aceste evenimente, am fost legata sufleteste de dvs. inca de la inceput. Si cu timpul, partinitori ai d-lui Covaci au ajuns la o concluzie pe care eu o simtisem de mult. Nu aveati niciun fel de vina. Doar demnitate.
Sa va dea Dumnezeu multa sanatate si sa realizati tot ce va propuneti.

Cu respect,
Andrei Laza

Imi permit sa adresez o rugaminte: Nu stiu de unde sa fac rost de varianta originala a piesei “Cocosii Negrii”, cea care se regaseste pe coloana sonora a filmului “Nemuritorii” si care din motive de cenzura nu a mai intrat pe “Cei ce ne-au dat nume”. Recunosc ca varianta noua a piesei nu-mi prea transmite mare lucru si as vrea foarte mult sa gasesc cumva si varianta initiala. Daca ma poate ajuta cineva in acest sens, as fi foarte recunoscatoare. Mutumesc anticipat.

In incheiere, va felicit pentru initiativa infiintarii acestui blog (ale carui commnt-uri si post-uri le-am citit din scoarta-n scoarta) si va urez multa bafta in continuare.
Va iubesc si va apreciez!

Uitandu-ma prin colectia de reviste am dat peste un dialog cu Mircea Baniciu. Avand in vedere ca in ultima vreme s-a tot scris despre scandalul din trupa Phoenix, ma gandesc ca e bine sa vedeti si cum stateau lucrurile in 1993 (articolul este semnat de Andrei Partos si a aparut in Pop Rock & Show, nr 3/101):

CATEVA DINTRE ADEVARURILE LUI MIRCEA BANICIU

N-a fost deloc usor sa-l abordez pe [b]Mircea Baniciu pentru a discuta despre relatiile foste si actuale cu Phoenix, dar in special cu Nicu Covaci. Desi ne vedeam aproape zilnic, din pudoare refuza sa accepte publicarea unor lucruri pe care le-am inregistrat pe reportofon. O parte din discutia noastra s-a difuzat in emisiunea din 25 decembrie. Colegii din presa, fiecare dupa informatie, disponibilitati, simpatii (poate acestea au contat prea mult) au descris si au comentat despartirea lui Mircea de grupul Phoenix actual. Nu-mi propun sa arbitrez acest trist conflict si nici nu pretind ca as detine raspunsurile la zecile de intrebari pe care voi, iubitorii de muzica si nu neaparat fani Phoenix, ni le adresati. Multe articole din presa si comentarii ale unor redactori de radio m-au surprins neplacut prin lipsa totala de fair play in abordarea unei chestiuni atat de spinoase. In cele ce urmeaza am grupat raspunsurile date de Mircea Baniciu, dar si selectionate de el. Va pot asigura ca stiu mult mai mult decat a “aprobat” spre publicare excesiv de ponderatul banatean. De aici incolo va vorbeste Mircea Baniciu.[/b]

*M-am ferit cat am putut de presa, ea fiind asa cum o stim cu totii. Deh, ziarele trebuie vandute! Neintelegerile noastre dateaza de mai multa vreme, asa cum a zis Nicu, dar ele nu trebuiau facute publice. Nu toti avem aceiasi nevoie de reclama. Bunaoara, nu mai tarziu de septembrie 1992, Nicu si-a reluat stilul de “sef” implacabil, arogant si totalitar, nepotrivit relatiilor noastre bune de pana atunci.

* Am crezut initial, ca lucrurile incep sa revina la perioada ’76-’77, cand modul sau dur de a aborda orice problema, mai ales cele financiare (despre care el povesteste in articolul din revista VIP) lasa de dorit. Eram copiii cuminti, trecuti prin toate ipostazele oferite de regimul Ceausescu. Aveam fiecare probleme cu facultatea (absente, turnee, discuri, proiecte, examene) era greu cu tinuta si, mai ales, cu existenta. Bani? De unde, cand primeam 400 de lei impozitabili (40%) pentru doua spectacole pe zi si cand plateam de zor statia de voci. Drepturi? Nicu le detinea cam pe toate: autor, regizor, scenograf, sef de trupa, etc… Toate sumele cuvenite pentru acestea intrau in buzunarele lui. Sculele devenisera o adevarata obsesie pentru toti pentru ca fara ele nu puteam exista, desi stiam ca pana la urma, ele ii vor apartine tot lui. Oare nu am dreptate sa ma tem, sa ma consider … “cel pacalit”?

*Cauza neintelegerii noastre nu vine neaparat de la problema banilor. Chisu-Covaci acorda sau isi acorda sanse. Eu cred ca timpul le va lamuri pe toate. Depinde si cum ti se dau aceste sanse. Am fost obisnuit sa fiu tratat ca un artist, nu ca un functionar. Si n-am sa ma dezobisnuiesc de acest lucru. Da, am cerut bani in avans (50%) tocmai ca sa elimin discutiile ce cu siguranta aveau sa se iveasca, neexistand forme si acte in regula si avand o experienta prealabila, cea din toamna, despre care Chisu isi aduce aminte fiindca a declarat: Ce-l priveste pe Baniciu cat castiga el sau Covaci? Ei bine, ma priveste pentru ca, repet, n-am sa accept sa merg orbeste intr-o afacere a unora pentru care respectul si buna cuviinta sunt lucruri greu de inteles.

*Nicu Covaci afirma: “EU sunt Phoenix. Eu l-am infiintat. Eu am luptat. Eu am avut probleme. Eu schimb oamenii. EU COMPUN. Eu semnez. Eu iau banii. Eu am grija ca voi sa… sau voi sa nu… Eu aranjez ca lucrurile sa fie bine. Eu sunt NICU COVACI”. In ultima instanta n-am vrut sa-i stau in cale.

*Ioji Kappl ar fi venit cu placere, daca in timpul si dupa ultimul turneu nu ar fi avut probleme , dintre cele mai urate, cu Covaci. Din acest motiv materialul primelor imprimari pentru dublul album nu a ajuns nicodata pe vinil (pe disc). Oare cine sa fie de vina?

* Spiritul de echipa. Nu ma pot incadra intr-o echipa care nu exista. In Germania, baietii au fiecare problemele lor, iar spiritul de echipa afisat a functionat doar atata timp cat Covaci a avut nevoie de mine. In rest nu a fost loc nici macar de un salut sau de un la revedere.

*Apropo de sansa. Ne-a facut sa intelegem cu totii ca ne va da o sansa sau mai multe (ma refer la “Vlad Tepes”). Noua in contextul Dakino & Company, iar lui “Vlad Tepes” intr-o opera rock ale carei baze le-a pus acum 10 ani si continua sa le puna vartos. Unde esti tu, Tepes Doamne!

*Partea financiara. “Esti cel mai ieftin”, mi-a spus-o si impresarul. Anii au trecut si nu mai pot accepta oferta miloasa si distanta a firmei Dakino, firma care, dupa parerea mea, nu are nimic in comun cu arta. Dimpotriva. Din toate afirmatiile domnului Chisu se desprinde un singur scop: BANUL! Vai, nu avem, suntem saraci, dam faliment, ce probleme grele au fost, ce costuri uriase, ne sacrificam. Nu cred nimic din toate astea, probabil ca cititorii isi vor da seama si de ce.

*Cristian Parvulescu (“Ora”) afirma ca au fost multi sponsori. Articolele sale nu ma surprind defel, au aplomb, sunt combative, au un tel si o cale neabatuta de la linia trasata de pe tot parcursul turneului in care, probabil, ca a fost tratat “omeneste”. De altfel se stie de cine si cui i-a fost vanduta exclusivitatea informatiilor despre Phoenix!

* O suta de femei = un disc! Am fost foarte mahnit, dupa ce am citit articolul din VIP. Perioada ’71 – ’77 a fost, poate, cea mai curat si cea mai adevarata din viata mea. Din studentii simpatici dar saraci, isteti si cu destule absente, imprastiati prin Timisoara, fara caldura unei familii, fara niciun sprijin, am ajus cei mai iubiti si mai apreciati copiii ai unei generatii. Prietenele noastre nu erau in niciun caz de duzina. Referitor la taxi-uri (Timisoara – Bucuresti), lazi de whiskey si altele de acest gen, s-ar putea ca Nicu sa stie mai multe. Eu imi amintesc ca adesea vindeam cu Ioji si Costin Petrescu sticle goale din casa pentru a mai adauga o bucata de salam si o chifla la masa saracacioasa din subsolul in care locuiam si in care Nicu nu stiu daca a fost vreodata. Avea bani si avea alte probleme… * Impartea egal. “Complexul celui pacalit, al acelui domn Baniciu” nu este de fapt decat urmarea unor intamplari legate de izolarea intentionata a “sefului” in sferele lui cele mai inalte dupa fiecare turneu, disc, etc.

Sa fi fost vorba oare de leul care nu prea isi imparte prada? Imi aduc aminte, nu fara umilinta, de faptul ca ajunseseram la amenintari si chiar la altercatii mai dure pana la momentul in care si-a adjudecat instalatia de sunet (’74 – ‘75). Atunci a decis: “Va convine? Stati! Nu? Plecati. De azi. Eu sunt cel care decide si va platesc cu cat vreau eu”.

*Semenic ’74 – ’75. In general piesele se compuneau in grup, urmand ca in final, ele sa fie semnate, normal, de cine stiti. Urcasem pe munte in vederea unui respiro, pe de o parte si pentru a incepe munca la un nou album pe care urma sa-l scoatem, pe de alta. Tin minte ca a fost o pauza penibila, in care nu s-a lucrat nimic, pentru ca toata lumea incepuse sa cam invete chestia “Sefului”: hai sa lucram ca sa am ce incasa! In final, lucrurile s-au aranjat, dupa cum se poate vedea pe albumul “Cantofabule” pe care au aparut si alte semnaturi.

*Plecarea (1977). Un an slab pentru noi. Foarte putine turnee. Am agenda acelui an in care Phoenix incepea un alt drum. In primavara, am avut un turneu destul de subtirel, dupa care Reininger a parasit trupa. Apoi, un alt traseu inspre vara, in timpul caruia a fost dat afara Ovidiu Lipan. Ramaseseram 3: Kappl, Covaci si cu mine. Atunci Nicu a apelat la Krauser, un chitarist bun, si la dubasii din Branesti (urmand ca ceea ce a invatat de la ei sa realizeze cu o trupa de 20 de baieti din Timisoara). Se preconiza casatoria lui si plecarea din tara. O perioada s-a cantat in formula Erlend Krauser, Ioji Kappl, Mircea Baniciu si o trupa de dubasi (astfel am inregistrat “Muzica si muzichia”, atat de difuzata la TVR). O scurta perioada am colaborat cu bateristul Cornel Liuba. Reintors, 8 luni mai tarziu, Nicu se repune in fruntea trupei cu ganduri clare: turneu si plecare din tara.

Relatiile noastre s-au racit intre timp, eu afland ca se pregateste aducerea lui Bordeianu, fostul solist, plecat in 1970 in America. Eram in mare deruta la ora aceea, fiindca intuiam ca lucrurile pot lua in orice clipa o turnura favorabila sau nefericita, atat pentru mine cat si pentru ceilalti. Nu se stia nimic. Stiam doar ca in afara de calea aleasa de Nicu, aceea a plecarii fara intoarcere, mai era una: cea de a obtine vizele. Totul se putea atunci rezolva, cu bani, dar a fost imposibil sa discut acest lucru cu “Seful”.

Pentru el totul a fost clar. A plecat si dupa prima luna am zarit fotografiile trupei cu Bordeianu, solist vocal. “Sa le dea Dumnezeu sanatate, bine ca nu i-au prins”, am zis.

*14 ani in care lucrurile au mers asa cum stim cu totii, am trait cu imaginea trupei imprimata pe scoarta. Marturisesc ca-mi era dor, uneori, de momentele noastre bune, dar nu poti trai doar din amintiri. Dupa 14 ani, reintalnirea cu Nicu a fost stranie, fara lacrimi, fara sentimentalisme, intrucat aflasem ca era in tara de doua saptamani, mai exact in Bucuresti.

N-a dat niciun telefon pana in momentul in care incepuse sa inteleaga ca Phoenix este inca o firma in Romania si o afacere buna se mai putea face. Dupa toate astea, cred ca in firea oricarui om se poate ivi un sentiment mai mult sau mai putin nobil. Mi-am zis ca lucrurile se vor rezolva, doream sa-i vad pe ceilalti, iar intalnirea s-a produs curand, cu emotia, teama si curiozitatea revederii unor “prieteni” cu care nu ai comunicat timp de 14 ani nici macar printr-o vedere.

*Ce a urmat, mai ales in ultima perioada, se poate citi si in ziarul “Ora”, unde se vorbeste despre lipsa mea de profesionalism. N-as avea nimic de spus, dar cred ca profesionalismul unui sef de trupa care apeleaza la playback pentru a salva pasaje sau chiar piese intregi ale unui spectacol, fara ca la final sa multumeasca modest si celui care a cantat majoritatea vocilor principale si a backgroundurilor vocale, lasa de dorit. Chiar ma intreb ce o fi fost oare in mintea celor care au platit bilete intre 1000 si 2000 de lei.

Sper ca in acelasi ziar, si nu numai, sa apara cu litere de o schioapa si cat au castigat Chisu, Covaci & Company in acest turneu, precum si faptul ca au folosit in mod abuziv inregistrari in spectacole, cat si la vanzarea, tot abuziva (fara sa-mi plateasca “modesta participare”) a unor casete audio, video, CD-uri, albume cu vocea si bunavointa acelui “paranoic domn Baniciu”.

*Semi-esecul turneului nu m-a bucurat, dar nu pot uita rolul minor pe care-l acorda Covaci solistului intr-o trupa. Asa se explica faptul ca D. Chisu a fost strict preocupat de propria promotie, eventual de cea a lui Covaci, pe care-l identifica 100% cu idea de Phoenix. Instrumentistii germani sunt adevarati profesionisti si bine intentionati, prezenta lor fiind benefica. Dar astfel, Phoenix devine un grup german – roman, modificandu-i-se radical identitatea. Respectand proportiile, nu pot sa nu subliniez faptul ca la toate grupurile mari din lume “frontman-ul” a contat si conteaza cel mai mult (vezi The Rolling Stones, The Who, Genesis, etc).

phoenix e una

“A doua editie a Galei finale “Folk fara varsta” va avea loc duminica, 1 iunie 2008, la Palatul National al Copiilor.

La acest eveniment vor participa castigatorii celor noua etape – desfasurate pana acum in tot atatea licee din capitala – si interpreti consacrati ai genului: Mircea Vintila, Eugen Cristea, Maria Gheorghiu, Ducu Bertzi, Grupul “Tapinarii”, Ovidiu Mihailescu, Zoia Alecu si Mircea Baniciu.

Prezentatorii evenimentului vor fi Maria Gheorghiu si Eugen Cristea care vor sustine si propriile recitaluri.

Spectacolul va incepe la ora 14.00, iar intrarea este libera.”
http://folk.ablog.ro/2008-05-30/gala-finala-folk-fara-varsta-editia-a-ii-a.html

Cei care va iubesc muzica sunt tare dezamagiti cand pierd asemenea ocazii, fiind totusi atat de aproape ( Eu sunt…
Va rog (nu stiu cine se ocupa de blog) dar n-ar fi posibil sa aflam si de aceste evenimente ?
Multumesc.

Astept cu nerabdare sa va aud…

Sub talpa sovietica acesti oameni cu diferentele lor cu problemele lor au adus o gura de aer de speranta, au fost idolii unor generatii ce si-au pierdut tineretea intr-un regim cumplit.
Timpul a trecut regimul s-a schimbat, dar ei inspira in continure tanara generatie,se oberva cum muzica lor este ascultata si de tineri cu nu sunt fani ai rock-ului , si face viata mai usoara pentru vechea generatie.
Vorbind acum de spatiu: muzica lor a ajuns pana pe campul de batalie al Irakului facand razboiul mai suportabil pentru acei soldati ce lupta sub drapelul Romaniei.

Domnilor va rog sa intelegeti ca Phoenix este blazonul unei tari numita Romania si unul din putinele motive ce ne fac sa fim mandrii ca suntem Romani.
Reconcilierea poate exista atunci cand exista o minima dorinta in aceasta directie iar daca nu exista am vrea sa va multumim pentru tot ceea ce ati facut pentru noi.