Mircea Baniciu

Cam asa as putea sintetiza in cateva cuvinte parerea mea despre ce s-a intamplat ’77. N-as fi vrut sa mai revin la subiectul asta, cred ca s-au spus destule si e cazul sa mergem mai departe. Dar o fac pentru ca am promis, si mi s-a atras atentia ca tre’ sa ma tin de cuvant.

Spuneam ca Nicu venise in tara dupa o perioada de aproape un an cand a stat in Olanda, timp in care noi cantasem bine mersi fara el in formula Baniciu - Kappl - Liuba - Krauser. Revenit aici nu prea i-a venit sa creada ce se intampla… avea Nicu o ciuda pe mine… In loc sa se bucure ca-i stateam in preajma, el nu mai putea de ciuda, nici in ziua de azi nu pot sa inteleg de ce! Pe vremea aia, ca acum ar avea multe motive. Probabil pentru ca nu prea taceam si aveam argumente sa-l contrazic mereu, iar chestia asta il enerva groaznic. Aveam motive sa fiu suparat, atmosfera din gasca nu era ce trebuie, iar eu unul nu eram omul care sa stau in umbra. …

S-a spus de multe ori… ca eu am venit si i-am cerut banii in tren…. in primul rand nu s-a intamplat asa. Am avut in tren o discutie generala despre o eventuala plecare “ce ar fi sa…” si cam atat.

Ajunsi in Timisoara am plecat fiecare la el acasa, si ca de obicei, toti banii nostrii erau la Covaci. Era un obicei care nu se prea regasea decat la Phoenix, trebuia sa trag mereu de el “hai ma, da-ne banii aia odata”, ne si certam ca el zicea mereu “nu acum”. Ramasesem de cateva ori fara banii de turneu pentru ca el considerase ca avem nevoie de scule, si nimeni nu comenta. Dar in urma cu un an imi replicase “Ce ma, sunt sculele voastre? Pe numele cui sunt?” cand la plecarea in Olanda ii spuneam ca ar fi cazul sa ni le lase sa ne putem face treaba.

A doua zi m-am dus la el acasa, mi-a dat banii, si nu mi-a spus nimic, nici macar un “vino aici maine seara”. Eram intr-o perioada de relaxare dupa turneu, fara nici un program aranjat. N-am inteles niciodata de ce a facut atata caz de chestia asta, la urma urmei i-am cerut banii mei si nu pe ai lui. De cate ori mergeam la el acasa, se uita matusi-sa la noi, ne tot spunea “de unde sa va dea Nicu atatia bani, ce tot ii cereti bani” “de acolo din dulap! sa ne mai dea si noua, sa nu-i mai tina el pe toti! “. E, si pana la urma mi-au iesit mie vorbe ca sunt obsedat de bani si din cauza mea s-a intamplat asa, dar unu’ mai obsedat de bani ca Covaci, eu unul nu stiu sa existe…

Ca nu ne intelegeam stiam demult, ca incepusem sa ne ciondanim din nou, nu a fost o surpriza, atmosfera era usor tensionata, Nicu facea pe seful mai mult ca niciodata. Nu e chiar greu de imaginat ca el isi dorea o gasca linisita, eu eram mereu oaia neagra, ala care nu asculta si are pareri. Fusesera in turneul ala si multe figuri pe scena… ca de obicei cand trupa greseste ceva, toata lumea se incurca, dar la solist se vede, obicei care s-a pastrat si in timpurile mai recente.

Nicu venea totusi dupa un an de Olanda, vazuse cum mergeau lucrurile pe afara. Sunt convins ca era cu gandul la Moni Bordeianu, un tip care canta bine, stia engleza si germana, si avand o buna gasca de instrumentisti avea mai multe sanse in Germania cu Moni ca solist decat cu mine.

Am aflat ulterior ca in locul meu a luat o gagica insarcinata, cum s-a intamplat si unde o fi gasit-o nu stiu exact, de aia m-am gandit ca totul era pregatit minutios… Nicu nu era omul care sa lase lucrurile la voia intamplarii. Probabil ca daca se intampla sa fiu pe acolo cand venea momentul, incapeam si eu, daca nu, era si mai bine.

Dupa plecare… Sobre… cel mai bun prieten al meu din Timisoara din vremea aia, nu-si mai revenea. Covaci ii promisese ca o sa-l ia cu el indiferent de situatie, era ca si membru al trupei, dar el, ca un bun prieten si ca un om care se tinea foarte bine de cuvant tot timpul… l-a lasat si pe el aici. Deci?

Nici nu s-a gandit!

UPDATE - Raspunsuri 7 februarie ‘08

Plecarea lui Nicu in Olanda ne-a lasat “cu ochii in soare”, noi l-am considerat dus definitiv. La vremea aia cam toata lumea isi dorea sa plece, asa ca, intr-un fel, l-am inteles. Ramasi in urma, noi ceilalti am ramas in primul rand fara scule, asa ca am inchiriat un sunetist cu tot cu scule, pe nume Adrian Grozdan.

Eu unul renuntasem intre timp la postul de arhitect unde fusesem repartizat, iar asupra unui astfel de gest nu se prea putea reveni pe atunci, singura optiune era sa continui activitatea cu Phoenix.

Spuneam ca aparuse intre timp Erlend Krauser, un chitarist foarte valoros, care avea o voce mai grava asemanatoare cu a lui Nicu. Cum Tandarica era un pic plecat, in trupa a venit Tzula care dadea deseori tarcoale Phoenix-ului si care mai fusese cu noi pe scena in cateva episoade. Erlend Krauser este acum component al trupei lui James Last, iar Tzula a plecat in Germania si s-a prapadit pe acolo. Mai tarziu aveam sa aflu ca atat toborasul Cornel Liuba (Tzula) cat si sunetistul Adrian Grozdan (cel care detinea instalatia de sunet) erau turnatori. In formula asta am avut cateva turnee, cele mai importante fiind participarile la Cenaclul Flacara.

Nicu avea sa revina in mai ’77 si ne-a gasit cu stupoare ca o trupa care functiona din plin. N-as vrea sa vorbesc acum despre nemultumirea lui, care si-a dat seama ca trupa functioneaza foarte bine fara el. Principalul vinovat eram evident eu, iar cel de-al doilea tobosarul Tzula, pentru ca el se mai ocupa de organizare.

Ulterior am reluat activitatea cu Nicu, urmand sa avem o serie de 10 spectacole, care au fost poate cele mai interesante din cariera Phoenix-ului. In locul lui Tula a revenit Tandarica, si poate si in locul meu ar fi trebuit sa apara cineva, daca nu eram atat de frumos, destept, talentat, si nu in ultimul rand, modest, nu-i asa?

A fost si un spectacol la Blaj cu Cenaclul Flacara, pe campia Libertatii, in care ne-am facut aparitie cu o duba cu numar german (Nicu fiind deja cetatean strain) in care era o parte a instalatiei, cu care se mandrea atat de tare Phoenixul, asta impresionand in mod deosebit atat publicul, cat si pe Paunescu, si pe cei care urmareau “cu mare atentie” ce se intampla cu noi. Eram mult diferiti de Cenaclul in care majoritatea membrilor erau dominati de personalitatea lui Adrian Paunescu, in asa fel incat nimeni nu prea avea ceva de spus. Noi veneam ca niste printi ai muzicii rock, imbracati in haine cumparate de afara, aratand ca in discurile de ultima aparitie cu trupe in voga.

N-a durat mult, si scandalul intre Paunescu si Covaci, a reinceput. Paunescu nu putea sa suporte prezenta unei trupe cu asemenea personalitate, pentru ca aproape ii distrugea contextul. De altfel, acesta a fost ultimul episod Phoenix – Cenaclul Flacara, insa nu ultimul si pentru mine, care aveam sa mi-o incasez inca o data, definitiv, de la Adrian Paunescu.

Atmosfersa era destul de incarcata, lipsa de comunicare intre Nicu si ceilalti a inceput sa ma faca sa inteleg ca se pune ceva la cale, eram foarte aproape de un eveniment dintre cele mai importante. Nu banuiam insa ca el se va intampla atat de curand. Iar dupa un spectacol pe care-l avusesem la Tulcea, intorcandu-ne in Bucuresti cu trenul, am avut o discutie cu Nicu, despre o eventuala iesire din tara.

P.S.: pentru pozele de astazi ii multumesc lui Tudor Runcanu (www.rockritic.ro).

V-am promis ca voi povesti cate ceva din impresiile ce mi-au ramas inainte, in timp, si dupa fuga colegilor mei din ’77.

Cu un an inainte, dupa o serie de spectacole cu Cantafabule, au zburat primii oameni din formatie, dati fiind afara de Covaci: Reiniger (Gunther – clapar), Sobre (Adrian Barna – unul dintre cei mai haiosi oameni pe care i-am cunoscut vreodata, il regret acum cand nu mai exista – era tehnician de scena). Swartz (Corneliu Calboreanu), care era inginer de sunet, venea sporadic la noi in acea perioada. La putin dupa, pleca si Tandarica, tot din cauze cumva neortodoxe, asa ca Phoenix a ramas usor golas.

In vara lui ’76 ne-am trezit doar trei – Covaci, Baniciu, Kappl, si in scurt timp ni s-a alaturat si Erlend Krauser. Atunci avea sa se intample la un concert pe un stadion la Sibiu, una dintre cele mai bizare intamplari din viata mea. Covaci repetase vreo 10 piese cu o trupa de dubasi timisoreni, inspirata de dubasii din Branesti, cu care colaborasem cu un an inainte, trupa fiind adunata dintr-o zona a Timisorii numita “Flora”. Foarte multi dintre prietenii nostri de la Flora, au fost de acord sa colaboreze cu noi ca dubasi. Pentru cei care un stiu ce inseamna dubasi – e vorba de trei sectiuni de tobe, unde tobele erau confectionate din piele si lemn: mari, mijlocii si mici, si fiecare batea intr-un anumit fel (o combinatie de ritm).

Cu acesti dubasi si prietenul nostru Mircea Florian am intrat in vara lui ‘76 pe stadion in Sibiu. Spectacolul trebuia sa inceapa pe la ora 7, avandu-l in deschidere pe Mircea Florian. Erau pe stadion vreo 15.000 de oameni care asteptau un spectacol de mare anvergura, asa cum se intamplase cu un an inainte pe acelasi stadion. Dar surpriza… Spectacolul nu mai incepea pentru ca Nicu nu era de gasit. Ramasese pe undeva pe la Brasov, nu se prea stie in ce context si ce se intampla acolo, oricum nu a reusit sa ajunga la timp la spectacol.

Dupa o ora si jumatete de intarziere, timp in care cei de la poarta inca vindeau bilete, a aparut si Nicu bine “fezandat”. Si spectacolul a putut sa inceapa cu Mircea Florian. Recitalul lui dura jumatate de ora. Iar dubasii nostri stiau doar 10 piese, dintre care Paparuga (1 min) si Jocul caprelor (1,5 min).

Asa ca tot spectacolul a durat cu totul… cam o ora si cinci minute. In timp ce un concert normal Phoenix dura cam 3 ore! Dupa care Covaci a pus “multumim, acesta a fost spectacolul nostru”. Iar eu i-am spus “de aici nu o sa iesim vii!”. La poarta inca se vindeau bilete, iar din stadion s-a auzit un vuiet macabru, care nu prevestea nimic bun, iar oamenii au inceput sa sara gardul sa vina inspre noi, inspre instrumente si boxe, cumva amenintator si cu o vadita dorinta de a ne repune pe scena cu orice chip.

Primii pumni i-a incasat Swartz, proaspat reintors in gasca noastra. Eu si Ioji am luat-o la sanatoasa spre autobuz, care era pornit, dar soferul era mai alb ca varul, si a zis “hai ma la hotel ca astia ne omoara”. Publicul a navalit spre scena, iar noi am reusit sa iesim cu autocarul (o parte dintre dubasi erau acolo).

Eram cu Ioji pe aceeasi banca, si o caramida a trecut prin cele doua geamuri (de pe o parte pe alta a autocarului) si a facut ca perciunii lui Ioji sa falfaie, iar eu am avut noroc ca mi-am dat capul la o parte in timp util. Si pana la iesire, nici un geam nu a mai ramas intreg! Se tragea cu pietre in noi din toate partile. Bine-nteles cu HUO, hotii, si tot asa. Ceilalti colegi nu stiu cum au ajuns, Covaci a ramas sa-si pazeasca instrumentele, si intr-un tarziu au ajuns toti la hotel.

Dupa ceva timp, oamenii au ajuns in fata hotelului… era ca la demonstratie. Intamplator, in hotel era o delegatie oficiala chineza. I-am vazut pe coridor alergand dintr-o camera in alta, incercand sa inteleaga ce se intampla. Banuiau ca a inceput vreo revolutie…

Pana la urma a aparut politia care i-a imprastiat pe oameni, dar nici pana in ziua de astazi nu am inteles ce a fost in capul lui Nicu cand a oprit spectacolul, asa din senin, pe un stadion cu 15.000 de spectatori. Dupa faza asta toata tara vuia ca Phoenix au fost linsati la Sibiu.

A fost unul dintre ultimele spectacole ale anului ’76, in toamna caruia Covaci s-a casatorit si a plecat in Olanda. O parte dintre instrumentele formatiei (care apartineau tuturor) au fost vandute, iar celalata parte a instalatiei a ramas in pivnita lui Covaci, bine incuiata.

L-am rugat sa ne-o lase pentru ca aveam sa de gand sa cantam in continuare, dar a refuzat categoric. Dar dupa plecarea lui, fiind solicitati de Paunescu pentru cateva turnee cu Cenaclul Flacara am inchiriat o instalatie a unor baieti din Timisoara. Au fost atunci doua sau trei turnee cu cenaclistii, in care Phoenix fara Nicu Covaci suna grozav de bine.

Va multumesc tuturor pentru mesaje, inceputul acestui blog a fost destul de surprinzator! Am fost anuntat ca in primele zile cateva mii de oameni au citit randurile scrise de mine. Si eu le-am citit cu placere pe ale voastre!

Ar trebui sa va spun ca ideea de a porni treaba asta mi-a venit pe 31 mai, o zi in care de 30 de ani incoace, am un nod in gat. Anul asta pe 31 mai se implineau fix 30 de ani de la plecarea colegilor mei din tara, iar zilele care au urmat atunci in ‘77 mi-au lasat un gust amar pe care n-am sa-l uit niciodata. Asta apropo de prietenii pe care-i ai aproape, si te parasesc fara sa se uite in urma, si fara sa-ti trimita o vedere mai bine de 14 ani. Le-am spus colegilor ca ar fi trebuit sarbatorit cum se cuvine acest eveniment, iar ei au dat-o cotita, evitand trist subiectul…

Povestea completa o veti citi in curand aici, dupa ce in prealabil o sa incerc sa va pun un pic in tema, astfel incat sa intelegeti de ce relatia mea cu Phoenix a fost atat de nestatornica, si de ce de la Revolutie incoace, inainte de fiecare concert lumea se intreaba “oare de data asta vine si Baniciu?”.

La alte intrebari mai “sensibile” puse de voi, voi incerca sa raspund in timp, dar sunt totusi unele la care nu voi putea raspunde niciodata… Pentru ca, desi raspunsuri exista, daca nu v-ati prins, nu ma voi putea cobori niciodata la nivelul mitocaniilor poleite ale unora dintre noi. Deocamdata am hotarat sa spun doar atat cat mi se pare interesant pentru toata lumea.

Referitor la evenimentul recent, nu am renuntat la Phoenix din cauza mentionata de Covaci pe atatea canale media (adica “banii”). Dragilor, bunul meu prieten Nicu Covaci este cel care vorbeste mereu despre bani… si tot el este cel care ii da in judecata acum pe Electrecord, UCMR, Nicolaescu si Becali, bine-nteles ca pentru bani.

De ceva timp incoace activitatea Phoenix se rezuma la concerte, pentru ca doar acestea produc bani imediat, in timp ce adevaratul Phoenix nu mai aduce nimic nou muzical… de vreo 30 de ani incoace (oare de ce?). Sumele puse in joc pentru Phoenix nu sunt deloc mici, tocmai de aceea am preferat sa fac loc pe scena unui tanar ambitios, mai cuminte si cu siguranta cu mult mai ieftin decat mine. In felul asta, cei care detin astazi numele Phoenix, vor fi mai fericiti si cu un profit mai mare. Din pacate pentru colegii mei, muzicieni de mare calitate care sunt in continuare subapreciati, Nicu are mereu o “solutie de rezerva” pentru oricare dintre ei, lucru care banuiesc ca ii face foarte fericiti…

Motivele dezertarii mele sunt multe, unul important este ca desi a aparut un album nou, forma lui muzicala e departe de ceea ce mi-as fi dorit eu. Este de fapt un alt disc autobiografic al lui Nicu Covaci, nici unul dintre ceilalti membrii ai trupei neavand vreun cuvant de spus, motiv pentru care l-am rugat pe Nicu sa-si cante singur o parte dintre piese.

Un altul este acela ca poate de 2-3 ani, cu Nicu nu am prea vorbit decat prin intermediari. Asa am ajuns ca in vara acestui an sa ne uitam urat unul la altul, mai ales pe scena. Iar intre doi oameni care ar avea totusi ceva sa-si spuna, cand caile de comunicare sunt rupte, e mai bine sa-si vada fiecare de treaba lui.

Acestea fiind spuse, Phoenix este un nume pe care il voi pomeni in continuare doar la timpul trecut, pentru ca eu am ales sa raman un Colibri liber…