Mircea Baniciu

Am ajuns zilele trecute intr-un colt de rai.

Si pentru ca in ultima vreme am umblat mult, am ajuns rar pe acasa si am scris rar pe blog, ma gandeam sa va arat macar pe unde am fost. Viata poate fi foarte simpla, dar noi o complicam inutil uneori.

un munte, un drum, un pod, o pasare, o casa, un prieten, o chitara…

Albumul nou e aproape gata. Si probabil ca se va numi ESARFA.

Povestea lui e putin mai ampla. Mi-am propus sa-l fac acum doi ani, si o parte dintre imprimari s-au facut in studioul lui Vladi, aproape de Casa Eliad. Studioul era intr-o alta casa veche, pe care proprietarul s-a hotarat la un moment dat sa o vanda. A vandut-o pentru vreo 500.000 de euro, iar cel care a cumparat-o a vandut-o la randul lui peste un an pentru 1.000.000 euro. Acum nu va speriati, nu o sa fac vreo comparatie intre imobiliare si muzica.

Cam atunci s-au oprit inregistrarile, nu doar din acest motiv, ci si pentru ca timpul alearga prea repede.

Ne-am intors in studio in septembrie anul trecut, dupa o vara petrecuta in special pe la Vama veche, sperand ca-l vom termina cat mai repede. Nu a fost chiar asa, pentru ca la fiecare ascultare a pieselor, mai gaseam cate ceva de modificat. Si daca nu termini odata cu chestia asta, risti sa nu-l mai termini niciodata.

De ce ESARFA?
Pentru ca “Esarfa in dar” e poate una dintre cele mai bune piese ale compozitorului Baniciu, si merita sa poarte dupa ea un album intreg, mai ales daca e un Best Of. Celelalte piese au fost alese dintre cele mai frumoase balade, de unele nu m-am despartit niciodata de-a lungul anilor, altele am apucat sa le uit si le-am invatat din nou, de parca nici n-ar fi fost ale mele. O sa auziti asadar intr-o forma noua “Cu tine in gand”, “Amintire”, “Cantecul ceasornicarului”, “Cel dintai soare” sau “La inceput de drum”.

Cele mai multe dintre ele compuse in anii ’80, cand aveam mai mult timp. In ziua de azi timpul are alta dimensiune, asta o stiti cu totii, o ora e inimaginabil de scurta fata de cat insemna aceeasi ora acum 20 de ani.

Si poza de pe coperta va fi putin altfel…

Uneori e o chestie de noroc, sa fii la locul potrivit la momentul potrivit!

Vorbeau unii la o emisiune de televiziune, apropo de Costel Busuioc, despre faptul ca talentul nu se invata.  Ti-l da Dumnezeu si numai el. Si despre cat de greu poate sa le fie unora fara talent sa ajunga la performantele pe care cei inzestrati cu har le dobandesc fara nici un efort. Baiatul asta il are pe Dumnezeu alaturi, pe langa voce, are si o energie pozitiva. Asa as zice ca a ajuns acolo nu intamplator. Bravo lui ca a avut curaj. Sunt unii in Romania foarte bine pregatiti in ale “operei” care s-au straduit din greu sa faca cate ceva, si n-ati aflat niciodata de ei.

Apropo de asta, in liceu aveam un profesor de muzica, il chema Andrei, noi ii spuneam “Spasa”. Cand il auzeam cantand la vioara (ne dadea tonul la cantece) mi se incretea pielea, asa urat putea sa sune. Iar cand incepea sa cante cu noi aveam senzatia ca se porneste o masina de barbierit. Noi ne amuzam copios, iar eu ma intrebam cum a ajuns asta profesor de muzica.

In copilarie luasem niste ore de pian, iar in timpul liceului studiam chitara, deci mai stiam cate ceva. La orele de cor, ore obligatorii de altfel, unde invatam numai cantece patriotice, eu cantam dinadins fals. Si scapam de corvoada.

Bine, uneori am cantat si serios. Si cand cantam serios luam cate un 6. Iar cand falsam se auzea scurt “Baniciule, iesi afara!”. Dar cred ca atunci eram cel mai fericit, pentru ca nu mai suportam… ta-ra-ta-ta goarnele au sunat… si multumim din inima partidului. Din pacate le mai stiu si astazi.

Dupa niste ani de zile, la finalul unui spectacol Phoenix, l-am regasit pe dom’ profesor in culisele salii de sport din Timisoara, cu o lacrima in ochi, spunandu-mi ca nu-si imagina sa ma vada vreodata pe scena.

Pentru cei multi si tineri care citesc blogul asta… sper sa intelegeti ce aveti de facut!

Spectacolul asta a reusit sa umple Sala Palatului pana la refuz, ceea ce nu se mai intampla foarte des in ultima vreme. Ceea ce inseamna ca a venit primavara si oamenii mai pleaca de acasa, mai lasa televizorul.

S-a vazut un public venit special pentru genul asta de muzica. In lipsa lui Andries si Alifantis, a fost invitat Pavel Stratan, care ne-a marturisit cu timiditate ca “are emotii”. Mircea Vintila a fost mai vivace decat m-am obisnuit sa-l vad, lui Ducu Bertzi i-a lipsit Marius Batu, iar eu si cu Vladi (cu suportul lui Ciocu) ne-am amuzat copios ca fata de anul trecut am ramas fara sef de trupa, motiv pentru care probabil o sa facem in curand un casting TV (prietenii stiu de ce).

In culise am mai stat la glume cu Adrian Ivanitchi si Dinu Olarasu veniti tocmai de la Sighisoara. Am intrat pe scena la 12:15, si cred ca din sala nu plecase nimeni pana la ora aia.