MirceaBaniciu.ro arrow Stiri arrow Mircea Baniciu demonteaza legendele grupului Phoenix

Mircea Baniciu demonteaza legendele grupului Phoenix

Sâmbătă, 14 Iunie 2003

Intr-o zi, isi va asterne pe hirtie povestile de viata, cu bune si rele, cu satisfactii si greseli, cu dezamagiri si impliniri. Va deschide cufarul in care stau rinduite scrisorile de dragoste si nenumaratele filme foto pe care, de-a lungul vremii, a surprins momente inedite din viata si de pe scena.

 

De pe scena de unde, atit cu Phoenix, legendara trupa al carei solist vocal este, cit si singur, doar cu o chitara, ori alaturi de prietenii de la Pasarea Colibri, ofera marelui public, prin cintecele sale, tot ce are mai bun. Mai este insa cale lunga pina la ora amintirilor spuse pe indelete. Mircea Baniciu, pentru ca despre el este vorba, a acceptat sa ne povesteasca despre el, asa cum nu a mai facut-o pina acum. S-a nascut la Timisoara, intr-o duminica cu soare, pe 31 iulie 1949. Muzica a patruns in viata lui la virsta de sapte ani, cind proprietara casei in care locuia i-a sfatuit mama sa-l dea sa invete un instrument. Asa a inceput sa studieze pianul.

Eram “Privighetoare” - mimoza trupei

Cind a intrat chitara in viata ta?

Intr-a saptea, impresionat fiind de filmul “Tinerii”, cu Cliff Richard si Shadows. Am studiat-o trei ani, la Scoala Populara de Arta, pina prin 1966. Ajunsesem sa cint foarte bine la chitara si chiar am fost inclus intr-un spectacol al Teatrului German din Timisoara. Si s-au trezit aia ca in spectacolul lor aveam mai mare succes decit ei. Mi-au dat si un costum, pe vremea aceea eram student la Arhitectura si traiam din 438 de lei bursa, n-aveam eu bani de costume. Asa mi s-a dus vestea si au auzit de mine Bela Kamocsa si altii, care i-au spus lui Nicu Covaci ca au gasit pe unul care cinta foarte bine. Bordeianu, solistul trupei Phoenix, parasise deja tara. Eram fan al formatiei. Intr-o zi, prin toamna lui Ô70, ma intersectez cu Covaci pe drum: “Baniciu, ia opreste-te sa stam putin de vorba. Nu vrei sa treci pe la mine?”. Si m-am dus. In casa lui am descoperit nu numai romani, ci si nemti, olandezi, baieti si fete, o gasca de intelectuali, o trupa absolut senzationala, in fata carora m-am pierdut. Mi-au zis sa iau chitara sa arat ce stiu. Le-am aratat si... m-au acceptat. Eram frumusel, facusem canotaj, aratam bine, eram exact pe ideea gastii si din punctul asta de vedere. Covaci mergea si pe imagine. Nu eram bautori ori fumatori, nici macar afemeiati. Iar eu... mimoza trupei. Covaci m-a numit “Privighetoare”.

Au urmat, banuiesc, niste repetitii zdravene...

Dimineata aveam cursuri, la prinz atelier, seara predari, trei etape in care se desfasurau studiile mele la facultate, dupa care urmau repetitiile. Prima etapa a fost o constructie blues a Phoenix-ului, propusa de Gunter Reininger, care se voia de-acum starul trupei. Ori asta nu se putea cu Nicu Covaci. Treaba a mers asa o vara, pina cind am zis ca blues-ul nu se potriveste cu ce vreau si simt eu. M-am retras, sa ma ocup de scoala. La sfirsitul lui 1971, Covaci si Kappl mi-au zis sa revin, ca au reformat trupa. De data aceasta eram eu (Arhitectura), Ioji Kappl (Conservator), Costin Petrescu (Arhitectura) si Nicu Covaci (Arte Plastice). Asta a fost trupa de aur, as spune eu. Cind apaream pe scena, trei sferturi din cei prezenti in sala erau cuceriti, cucerite mai bine zis, inca dinainte de-a incepe sa cintam.

Banul il lua statul, nu noi

“Cei ce ne-au dat nume”, primul vostru LP, a zdrobit tot ce insemna imagine rock in Romania, la acea vreme...

A fost poate unul dintre cele mai romanesti, mai autentice discuri scoase vreodata de o trupa rock. Cu el am plecat in primul nostru turneu. La Oradea, apropiindu-ne de Casa de cultura, unde urma sa cintam, am vazut ca-i inconjurata de o mare masa de oameni si protejata de garduri speciale. L-am intrebat pe Covaci ce-i demonstratia asta. Cind mi-a raspuns: “Aici o sa cinti tu!”, mi s-au taiat picioarele! Nu din cauza ca eram nesigur pe mine, profesional, ci pentru ca nu mai vazusem asa ceva. Pe parcursul turneului, am inceput sa ma obisnuiesc. Salile erau arhipline peste tot, iar multimea ce se stringea in fiecare oras era tinuta sub control de militia calare.

Ce se intimpla dupa terminarea cintarii?

Faceam toti patru o hora in spatele scenei, de bucurie si descarcare, cum nu cred ca s-a mai vazut. Veneau apoi prietenii si fanii si ne invitau pe la ei. Rareori dormeam prin hoteluri, desi aveam camere rezervate. Pe vremea aceea, ARIA (Agentia Romana de Impresariat Artistic) ne angaja pentru doua spectacole pe seara. Banul il lua statul, nu noi. Ne dadea si noua cite 200 de lei impozabili. Ramineau cam 170 de lei pentru fiecare spectacol. Bani de nimic pe linga ce se incasa acolo. Am facut pe vremea aia turnee de milioane de lei cu Phoenix. Toti banii au intrat in contul statului, fara ca statul sa se-ntrebe daca acum avem vreo pensie dupa toata povestea asta. Uniunea Compozitorilor s-a gindit totusi ca cei care au compus trebuie sa primeasca niste bani.

Cum v-ati luat scule, instalatii de sunet, in perioada de inceput?

Covaci avea niste prietene olandeze, carora le-am dat multe discuri de-ale noastre sa le vinda prin discotecile din Olanda. Din acei bani au cumparat scule pe care ni le-au trimis. Asta s-a intimplat in '74, '75 si '76. In acei ani am avut cea mai frumoasa si profesionala instalatie, eram cel mai bine imbracati, cu cei mai putini bani, cei mai pusi la punct in privinta repertoriului si-a imaginii, cu cea mai buna formula de scena.

Lui Covaci i-au pus leucoplast pe cioc

Ce-ti amintesti din perioada primelor filmari?

In 1973-’74, am avut doua aparitii la televizor. Ni s-a spus de la inceput “ori va tundeti, ori faceti ceva, pentru ca altfel pe post nu puteti aparea”. Mie mi s-a prins parul la spate, cu niste agrafe. Costin Petrescu, care avea barba, s-a scos cumva, statea in spate, ca tobosar. Lui Covaci i-au pus leucoplast pe cioc, i-au dat si cu niste pudra peste si, cind s-a uitat in oglinda, arata ca un zombi. Filmarile alea au fost de pomina.

Am auzit diverse povesti referitoare la orgiile la care membrii Phoenix participau dupa concerte...

Atmosfera s-a stricat intr-un fel dupa plecarea lui Costin Petrescu. Dar trupa asta n-a fost una de orgii, nici de droguri. Poate doar de o palinca sau o sticla de vin in plus. Povestea cu orgiile este determinata, cred, de cartea lui Nicu Covaci, unde s-ar putea sa fi exagerat nitel, pe motiv ca trebuie sa se vinda cartea. La “orgii” am inteles ca s-a ajuns in momentul cind a venit Tandarica in trupa, care se evidentia, ma rog, datorita unor anumite “dotari” (subl. red.)... Poate or fi fost, dar n-am participat la ele. Cred ca ce se petrecea acolo erau mai degraba pustisme care se practica si in ziua de azi.

Nu doar Covaci a compus materialul Phoenix

Phoenix a fost o trupa sustinuta din spate de capete luminate?

Phoenix a fost un virf de lance. In spatele trupei exista un zid de intelectuali, profesori universitari, regizori, ingineri, doctori, avocati, oameni cu pareri si un bagaj zdravan de cunostinte care ne-au sustinut. In casa profesorilor mei de filosofie, de istoria artelor si estetica, de arhitectura, de literatura, am fost cu Phoenix. Oamenii astia scriau pentru noi, ne sfatuiau cum sa fim pe scena, gindeau intr-un fel pentru noi. Un exemplu sint Ujica si Foarta, doi scriitori de elita. Albumul “Mugur de fluier” este scris de acesti doi oameni geniali. Victor Circu, Victor Suvagau si multi altii au scris versuri pentru noi. Dan Chisu a facut costumele pentru “Cantafabule” si a desenat toate mastile impreuna cu Nicu. Toti oamenii astia au contribuit la ceea ce a fost Phoenix. Degeaba o sa zica Nicu ca a fost doar el, niciodata n-o sa poata sa sustina aceasta afirmatie. In spatele Phoenix-ului era incarcatura intelectuala exploziva a Timisoarei.

A fost Covaci un conducator bun?

Foarte bun! Dar tot materialul Phoenix din toti acesti sase ani si jumatate, constituit in patru albume, n-a fost compus numai de el. El venea cu niste idei pe care se suprapuneau cele ale colegilor. Fiecare dintre noi a avut cite o contributie la cintecele pe care le-a semnat el. Nu neg faptul ca Nicu a avut ideea de baza, ideea de constructie a unui spectacol. O data, chiar a recunoscut ca singur nu valoreaza doi bani.
Iliescu a pus o vorba buna pentru noi...

A avut Phoenix probleme cu autoritatile?

Dupa plecarea lui Moni Bordeianu in America, Phoenix a fost o trupa interzisa. Ne-a ajutat Ion Iliescu, pe atunci seful UTC-ului din Timisoara. El a pus o vorba buna unde trebuia pentru noi.

Stiai de plecarea baietilor? Au aparut diverse variante, ca nu ai ajuns pentru ca nu te-ai trezit, ca ai uitat etc...

Au plecat pe 31 mai 1977, intr-o noapte de simbata spre duminica. Luni dimineata mi-au batut la usa baietii in civil, de la Securitate, care m-au invitat sa merg cu ei. Banuiam despre ce e vorba, pentru ca duminica voiam sa vorbesc cu Nicu si gasca si nu au fost de gasit. Stiam ca vor sa plece, dar i-am spus lui Covaci sa nu-mi comunice data, pentru ca n-am de gind sa merg cu ei. A fost mai simplu sa nu-mi spuna, sa nu am de patimit dupa aceea. De la 11 dimineata pina la 1.00-2.00 noaptea, am dat “interviuri”: “Mai scrie o data!”, mi se spunea dupa ce terminam fiecare declaratie, mereu aceeasi. N-au avut ce sa scoata de la mine. La 4.00 dimineata mi-au dat drumul...

Aveam multi fani printre securisti

Autoritatile ti-au facut probleme dupa plecarea Phoenix-ului?

Nu, pentru ca multi dintre cei care faceau parte din conducere tineau cu noi. Aveam multi fani printre securisti, activisti de partid...

Ce-ai facut dupa plecarea lor?

In acea vara, am cintat singur la mare, in Mamaia, la “Hanul Piratilor”, “Melody” si “Orient”. Mergeam prin statiune, dintr-un loc intr-altul, cu autobuzul. Noaptea ma deplasam cu stropitorile acelea care udau trotuarele din Constanta. Tudor Vornicu, pe-atunci directorul programelor de varietati din Televiziune, m-a auzit intr-o seara cintind si i-a spus Aurorei Andronache: “Mi-l aduci la Bucuresti, in studio, sa vad ce stie si singur!”. A fost o sansa extraordinara pentru mine. Si m-a sunat Aurora. Mi-a oferit si o camaruta in vila ei de linga Televiziune, in care sa locuiesc pe perioada sederii in Capitala. Timp de o luna am dat probe, am imprimat cintece in studioul Televiziunii. Asa s-a nascut primul meu album, cu patru piese folk, “Daca ai ghici”, “Hai la joc”, “Hanul ulciorului nesecat” si “Pe mare”, care-a spart piata. Gyuri Pascu mi-a povestit ulterior ca el si alti interpreti de folk incepusera sa exerseze dupa acest album, cintat de mine doar cu vocea si chitara. Discul s-a vindut extraordinar de bine, dar n-am luat absolut nici un ban, drepturile fiind cedate Electrecordului. Dar nu ma interesa asta. Ideea era sa merg inainte. La TV, aveam lunar, simbata dupa-amiaza, un recital de 20 de minute, la ora de maxima audienta...

Eliberarea de Phoenix

Te-ai reintors la Timisoara?

Pentru urmatorul album. Vecinul meu de acolo, Doru Apreotesei, fost component al trupei Promusica, era un pianist extraordinar. Cu el am scris, in doua saptamini, un album care trebuia sa se numeasca “Tristeti provinciale”. Mi s-a recomandat sa renunt la cuvintul “tristeti”. Cum n-am fost de acord, albumul s-a numit “Mircea Baniciu Stereo”. Am inceput sa apar in spectacole cu Rosu si Negru, Mondial, Post-Scriptum, Progresiv TM. Eu, singur pe scena, sustineam prima parte a spectacolului, de o ora. Au fost niste ani extraordinari. M-am regasit ca folkist. Aveam poante pe scena, texte cu publicul, lucru pe care cred ca am sa-l fac din nou de-acum incolo. Mi-e dor sa reapar singur pe scena. De fapt, am si reluat oarecum povestea asta la evenimentele studentesti la care am fost invitat in ultima vreme.

Ai simtit plecarea Phoenix-ului ca pe o eliberare?

Din toate punctele de vedere, si pentru imaginea mea, pentru ca am devenit din acel moment Mircea Baniciu, dar si financiar. In perioada ce a urmat m-am redefinit, redescoperit, reinventat as putea spune. E foarte important ca, la un moment dat, sa nu depinzi de nimeni, sa ai senzatia ca singur te reprezinti cel mai bine.

Ai fost dintotdeauna un rasfatat al femeilor. Cum se manifestau admiratoarele tale?

Imi trimiteau mii de scrisori. Inca mai am cutii intregi cu scrisori nedesfacute. In gasca noastra nu patrundea oricine si cred ca, din acest punct de vedere, am fost favorizat. Eu n-am fost niciodata un afemeiat. Mi-a placut sa fiu cu persoana care-mi este draga atit timp cit a fost posibil. Aventuri au fost foarte putine, n-am lucruri exceptionale de povestit in privinta asta. Nu sint un tip care sa pacaleasca, sa nu fie sincer pina la capat. Ideea mea de legatura cu femeia este una constanta si, sa zicem, eficienta. Asta sint eu.

Sursa: Evenimentul Zilei

 

 




FaceBook